tabara si conectare in familie
Excursii,  Tabere

Tabăra – oglinda de conectare în familie

Am mai spus-o și o repetăm – tabăra nu este vacanță.

Tabăra nu este doar evadare din cotidian, nici pentru profesori, nici pentru copii. Tabăra este o oportunitate de creștere, este locul în care cei mici își deschid aripile și își înfrâng fricile. Tabăra este ocazia suplimentară pentru profesori să își consolideze relațiile cu elevii și își să își exerseze multitaskingul, continuu.

CINE PARTICIPĂ ÎN TABĂRĂ?

Un pas important în organizarea unei tabere stă în selectarea copiilor participanți.

Mulți vor, puțini ajung. Adică mai mulți părinți doresc să își trimită copiii în tabără dar mai puțini copii sunt pregătiți pentru această experiență.

Deși sunt copii ce întrunesc calități absolut necesare unei tabere, precum independența dezvoltată și vârstă potrivită, atenția se duce mult spre dezvoltarea emoțională a celui mic. Da, este important ca cel mic să își poată recunoaște hainele și să fie independent la baie sau în ceea ce privește schimbatul și mâncatul. Însă mai importante decât aceste atribute (pe care oricum și le va dezvolta în tabără) sunt independența sa emoțională și echilibrul intern.

INDEPENDENȚA EMOȚIONALĂ ȘI ATAȘAMENTUL

Independența emoțională este dată de un atașament sănătos față de părinți.

Copilul sigur pe relația cu părinții va gestiona bine despărțirea. Poate avea, bineînțeles, mici căderi emoționale și va căuta extra afecțiune la adulții însoțitori de-a lungul taberei. Dar în principiu va funcționa bine la distanță de ai săi, va crește și mai mult în independență și toleranță la frustrare.

O recomandare tare bună în tabere este evitarea ecranelor seara. Telefoanele acasă se dau ziua, între activități. Seara cei mici tind să simtă dorul mai tare decât peste zi și nici nu se pot lua cu joaca sau cu alte activități, să îl amelioreze. Copiii echilibrați emoțional își vor lua cele trebuincioase de la prietenii lor și de la adulții însoțitori, se vor simți în siguranță și vor trece nopțile și zilele mult mai ușor.

Atunci când vorbim de atașament, ne gândim la disponibilitatea emoțională a părinților, nu doar la cea fizică. Vorbim despre responsivitatea emoțională, nu doar despre accesibilitate. În plus, calitatea comunicării este cheia în orice relație, este cea care trasează tipul de atașament și izvorul independenței.

Copiii crescuți în atașament ambivalent, evitant sau dezorgnizat, nu sunt cu adevărat independenți sau reglați emoțional. Aceste tipuri de atașament au ca numitor comun adulți pe care cei mici nu se pot baza emoțional, adulți care nu sunt prezenți constant, care oferă afecțiune condiționat, care sunt disponibili ocazional și imprevizibil.

Părinții care își cresc copiii sub aceste forme de atașament, au ei înșiși deseori stări mentale care le îngreunează capacitatea de a fi pe aceeași lungime de undă cu copiii lor.

Rezultatul vine sub forma unor copii care nu se pot desprinde de părinții lor, pentru că ei de fapt nu știu dacă la întoarcere își vor găsi părinții acolo, disponibili emoțional (uneori chiar fizic).

Adulții care își trec asupra copiilor propriile frici (indirect și nu neapărat verbal, ci doar prin anumite manifetări de neîncredere sau prin extra-protejarea celor mici) le trasmit stările lor mentale de insecuritate. Astfel, îi pot face să se simtă în siguranță doar lângă ei iar despărțirile devin foarte anevoioase, iar conectarea și comunicarea sunt defectuoase.

Conectarea eficientă cu copiii se construiește pe soclul comunicării sincere și neîntrerupte, pe baza unor limite ferme și constante, adaptate la propria familie și la realitatea înconjurătoare. Lipsa de limite este lipsă de conectare în familie. Un copil fără limite puse trebuie să se descurce singur și să discearnă singur între ce e bine și ce e rău – o presiune mult prea mare pentru un copil mult prea mic. Ca părinte, te conectezi cu cel mic și când îi spui ”da” și când îi spui ”nu”.

CONECTARE ÎN FAMILIE LA DISTANȚĂ

Lipsa conectării în familie se vede în tabără cu semne fosforescente.

Copii care sunt panicați mai mereu, care nu se pot bucura pe deplin de o activitate, care devin dependenți de alt adult sau alt copil etc. – ne dau toate semnele că acasă au o întrerupere în comunicare și în conectare.

Când se încearcă înnodarea firului conectării prin telefon este foarte importantă calitatea mesajului transmis de părinte și încrederea acestuia – în propriul copil și în adultul căruia i l-a încredințat.

Un părinte sigur pe relația sa cu copilul și care are o bună conectare în familie este vesel și încurajator în discurs. Nu ignoră eventualele lacrimi ale celui mic, ci îl orientează să caute confort și la adulții din tabără, transferând asupra lor încredere și putere. Transmite că înțelege greutatea despărțirii dar amintește și de toate lucrurile minunate pe care le oferă tabăra, conducând astfel discuția pe un drum pozitiv. Cere detalii despre activități, dă teme copilului (adu-mi un con din pădure sau o scoică de pe plajă – ca un liant cu casa), îl încurajează și îi validează toate emoțiile, fără să prelungească timpul petrecut la telefon.

Un părinte și un copil cu conectare deficitară vor avea o discuție anevoioasă, în care adultul va valida doar emoțiile negative ale copilului și îi va adânci tristețea și dependența. (Îți este greu, nu-i așa? Plângi de dor, nu? Vrei să ajungi mai repede acasă, așa e?) Va avea o voce nesigură și plângăcioasă, oglinda vocii copilului, nu va ști cum să îl încurajeze și va lungi inutil convorbirea.

Nevoia unui copil în tabără este de conectare autentică din toate părțile – de acasă, cu adulții din tabără, cu colegii, cu locul în care se află, cu activitățile și programul specific. Dacă oricare dintre aceste conectări este nefuncțională, atrage după sine zguduirea construcției emoționale a copilului. Conectarea deficitară cu părintele îl poate face anxios și trist, conectarea proastă cu profesorii îl poate face neparticipativ și retras, conectarea proastă cu locul sau colegii îl poate face apatic și închis la experiențe.

La rândul său, fiecare adult din tabără căruia i-a fost încredințat copilul are nevoie de sprijinul și suportul părintelui, are nevoie să fie văzut în tot efortul său și validat cu încredere.

Prea multe mesaje de corectare sau atragere a atenței îl fac pe adult anxios și preocupat să mulțumească de departe părintele, nu copilul. Părintele trebuie să aibă încredere că profesorul vede ce este de văzut și face compromisuri atunci când este necesar, dar niciodată în detrimentul copilului sau a siguranței acestuia. (Asta nu inseamnă oprirea comunicării părinte – profesor sau purtarea unor mănuși în discurs, ci doar calibrarea corectă a ceea ce contează să fie transmis profesorului cu adevărat sau nu, echilibrul între mesaje și frecvența lor.)

Ca întotdeauna, transmitem celor mici ceea ce simțim și fără cuvinte.

Conectarea și comunicarea transced vorbele, ele alcătuiesc o rețea fină și interdependentă, cu ochiuri mici, atent construite, ce susțin încărcarea emoțională. Depinde strict de noi, adulții, câți elefanți se pot legăna în această plasă.


Cu drag de copii și de educația timpurie,

Alexandra Iftode, manager educațional TINY TOES, formator în educație, în formare ca psihoterapeut integrativ (la Institutul Român de Psihoterapie Integrativă) și masterandă la Psihodiagnoză Cognitivă și Consiliere Psihologică (Universitatea Ecologică din București).

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.